Ceață, atâta ceață… – Ioan Patriciu

4/2024. Am cumpărat-o prin 2022, m-a atras coperta. De fapt nu coperta… ci doar titlul de pe ea.

Am zile când caut poezia dintr-un om sau omul dintr-o poezie. Fără prea mari așteptări, sperând să aflu totuși ceva. Ca la orele de informatică în care ne chinuiam să facem prezentări powerpoint în care elevii mei să scrie vreo 4 versuri despre școală etc. La Loto dacă aș juca aș pierde. Dar la jocul ăsta de-a poezia am fost mereu câștigător. Dintr-o clasă întreagă, în 10 minute se găseau deja cel puțin vreo 2-3 care să ne binedispună.

Vreau să zic că omul ăla care îți pune pistolul la tâmplă și-ți cere portofelul… ar putea avea o zi în lună – o zi culturală – când să zică: Dă-mi versurile! Și prins la colț, dintr-un buzunar uitat, omul nostru ar scoate ceva de s-ar minuna jefuitorul.

Am luat-o de la printre cărți. Am dat pe ea vreo 2 lei, poate mai puțin. Și după 2 ani am deschis-o…

(Ține-te bine.)

Autorul și-a pierdut vederea când avea 4 ani. A învățat să scrie și să citească în sistemul nevăzătorilor Braille. Cumva, la 8 ani și-a recăpătat vederea. „Și atunci cartea, cartea care era visul vieții sale întunecate, a devenit rostul, a devenit bucuria existenței lui de copil și de adolescent.”

„descătușat,
de hăituiala beznelor mele,
cele de toate zilele,
cele de toate nopțile…”

A fost o lectură plăcută. A fost un bilet câștigător. Am cules versuri mai multe decât ciuperci într-o dimineață norocoasă. A meritat.

„splendidul țipăt dulce –
al tăcerii.”

„cei mari, au avut întotdeauna
la bani – lipici!”

„Vicleană viață!
Face ce face
și în fiecare moment,
îți leagă existența –
de un singur fir de ață!”

„Bine, of ce bine,
că m-am trezit,
de astă dată,
atât de departe
de mine!”

„timpul este iute de picior”

„Dar, oricât ai ști,
tainele lumii nu pier!”

„măcar dacă cineva
s-ar putea interesa
de durerea ta!…”

„nu scap niciodată de senzația
de a fi lângă ceilalți,
doar ca o roată de rezervă.”

„Azi-noapte am visat, că s-a luminat!
Am visat…”