Tragedia și suferințele omului Mihai Eminescu. Ultimii șase ani din viață – Gavril Cornuțiu

Tragedia și suferințele omului Mihai Eminescu. Ultimii șase ani din viață – Gavril Cornuțiu e o carte de citit într-o zi.

E o carte scrisă cu seriozitate, de către un medic bihorean cu experiență. Clarificarea cazului Eminescu e importantă pentru o sănătoasă (normală) funcționare a conștiinței naționale. Plus că e important să învățăm să ducem lucrurile până la capăt.

Abordarea e una riguroasă din punct de vedere științific și totuși scrisă pe înțelesul tuturor. Autorul clarifică cu dovezi înțelegerile greșite despre Eminescu care s-au acumulat de-a lungul timpului.

Așadar: opera lui Eminescu nu este creația unui om bolnav. Este o operă fără nicio stigmă patologică, ca toate operele geniale ale umanității. Până în anul 1883 (anul furtunii), nimeni nu a putut semnala ceva patologic în opera eminesciană.

Eminescu nu este un mit, ci o realitate. Are o notorietate unică în mentalul colectiv al poporului român, care nu i-a fost conferită de către povești și invenții, ci de către niște realități. A fost geniul poetic capabil să fie fermentul maturizării unei limbi. Când s-a născut Eminescu românii aveau o limbă imatură în raport cu timpul. Când l-au înmormântat, românii aveau deja o limbă matură. Eminescu a fost fermentul esențial al acestei maturizări.

Eminescu este consecvent adevărurilor în care credea, are o minte pătrunzătoare și este un patriot adevărat, dezinteresat.

Există lucrări care sugerează că Eminescu, în perioada maximei sale creativități ar fi fost deja bolnav. Sunt afirmații extrem de grave și neargumentate științific. În mod indirect se sugerează că cea mai profundă operă literară românească este opera unui om nu tocmai normal.

Dar fiecare om are ceva cu care „iese din rând”, lucru care nu este în mod obligatoriu anormal patologic, ci un lucru care ne deosebește de turmă dându-ne o personalitate proprie. Mai ales geniile au lucruri cu care „ies din rând”, ei sunt deosebiți, nu „normali”.

Eminescu a fost, demonstrează autorul (medic de specialitate), un om normal care a creat o poezie genială. Opera eminesciană a fost scrisă în epoca normalității premorbide a poetului.

Totuși, firile sensibile și firile artistice sunt mai puțin rezistente. Când rezistența cedează apar suferințe, în funcție de dosarul de vulnerabilități (slăbiciuni) a cazului. În a doua parte a cărții, este analizată pas cu pas intrarea în boală a lui Eminescu, factorii care nu l-au ajutat deloc pentru recuperare, tratamentul greșit, agravarea bolii ș.a.m.d.

Este evidențiat contextul cu totul nepotrivit în care a nimenit poetul și tratamentul care i-a fost unul criminal – cu mercur. Boala poetului începe ca depresie de epuizare, dezvoltată apoi reactiv psihogen și toxic, din care n-a avut cine să îl scoată.

Cartea este scrisă cu respect față de omul Eminescu, față de adevărul istoric și față de românul care citește. Recomand.

★★★★★