Alexandru cel Mare – de Hans-Joachim Gehrke

Am citit cartea Alexandru cel Mare – de Hans-Joachim Gehrke.

Alexandru e omul care în 12 ani a supus nu puțin din Europa și aproape întreaga Asie.

Nesatisfăcut de nefericirea tuturor acelor state pe care le supusese deja tatăl său, Alexandru și-a purtat armele prin lume și, în cruzimea sa, nu s-a oprit de la nimic, exact ca acele bestii care sfâșie mai mult decât le cere propria foame.

Este om de acțiune, strateg, dar și politician prevăzător.

Mentalitatea grecilor: „Să fii totdeauna cel mai bun și să îi depășești pe ceilalți.”

În timpul lui și în neamul lui cine încă nu omorâse un mistreț la vânătoare și un bărbat în război, nu era considerat un bărbat adevărat.

Iliada. Un exemplar prelucrat filologic de către Aristotel îl însoțea în expedițiile sale ca „exemplu de iscusință războinică”, după cum spunea el, și stătea într-o lădiță sub perna lui de cap, alături de o spadă scurtă.

Știa foarte exact efectul puterii militare angajate demonstrativ și avea o înclinație pentru logica rece a politicii de forță. Dincolo de acestea, el acționa fără a face compromisuri, în sensul acestei cunoașteri, fără a ține seama de circumstanțe și fără a medita la planuri strategice mai îndelungate. Dificilul, ba imposibilul, în orice caz, neprevăzutul era tocmai bun. În aceasta constă secretul succesului său.
… Parmenion arătase că el ar primi oferta, dacă ar fi Alexandru. Alexandru: „Și eu dacă aș fi Parmenion”.

Trupele se simțeau legate de Alexandru. El era nu numai regele și comandantul, ci și idolul lor.

Când a găsit cadavrul adversarului său (Darius), l-a trimis mamei acestuia pentru a-i face o înmormântare onorabilă.

Era dispus și capabil să-și impună domnia sa prin orice mijloace, cu brutalitate sau cu mărinimie.

Personalitatea lui era adesea o enigmă.

Avea un dor nestăvilit, un impuls irațional, care era o sursă de energie puternică, dar, până la urmă neclară, care nu se afla la îndemâna prietenilor săi cei mai apropiați.

Punctele sale de reper erau semizeii, ba chiar zeii. Se simțea chemat să concureze cu ei. Deci, în lumea aceasta nu avea voie să tolereze nicio rezistență și nici nu trebuia să-i fie frică de vreuna.  El trebuia să meargă la granița, la capătul lumii locuite. El trebuia să fie primul, singurul domnitor care nu mai găsea acolo nicio concurență, a cărui faimă și onoare aveau să depășească totul în strălucire, nu numai prezentul, ci și trecutul și, probabil, și viitorul. Spre aceasta tindea el și îl mâna, fără țintă, din copilăria sa, când absorbea legendele eroice în care strămoșii săi cuceriseră cea mai înaltă faimă.

Dar nu era un războinic înverșunat care să acționeze sub impulsul emoțiilor. El se baza pe o pregătire militară sistematică și profesională, riguroasă. Să cucerim lumea, așa suna impulsul. Dar drumul către acest obiectiv urma căi rezonabile și cu o planificare rațională.

Tocmai Alexandru este poate cel mai bun exemplu că sunt posibile schimbări considerabile în istoria lumii prin activitatea unui singur individ.

Această istorie de succes ne învață multe despre modul de funcționare al puterii politice în relația dintre toleranță și brutalitate. Însă, ea permite să se măsoare sau măcar să se presimtă câtă durere a celor mulți, a celor foarte mulți, se ascunde în spatele măreției a câte unui individ, tocmai când acesta mișcă lumea și istoria lumii.
S-a născut cca. 20 iulie 356. A murit în 10 iunie 323 în vârstă de 33 de ani neîmpliniți. 2343 de ani în urmă…