Hiroshima – John Hersey

18/2024. Are 175 de pagini, primele 100 sunt scrise captivant, chiar foarte bine. A doua parte a cărții mi s-a părut cam plictisitoare și prea puțin lucrată. Dar oricum, a fost o lectură plăcută.

„Pe 6 august 1945, orașul Hiroshima a fost distrus de prima bomba atomică aruncată vreodată asupra unui oraș.” Cartea aceasta, prezintă acea zi și cele care i-au urmat, văzute prin ochii câtorva supraviețuitori. Descrierile sunt vii, zici că ești martor ocular al dezastrului și suferinței. Cel mai mult m-a atins faptul că bieții oameni nu aveau o explicație pentru ce li s-a întâmplat sau că aveau niște explicații care n-aveau legătură cu realitatea. În plus, suferința era atât de mare încât nici nu căutau cu orice preț să îi înțeleagă cauzele.

„Nimic din ceea ce poate fi spus despre cartea aceasta nu egalează ceea ce spune cartea însăși.”

Capitolul final din carte este scris la aproape 4 decenii de la lansarea cărții, când autorul s-a întors în Hiroshima căutându-i pe cei ale căror istorii le relatase. (Partea aceasta din carte nu prea m-a atras și cred că știu și motivul: oamenii ăștia au cu toții nume ciudate, și deși îi poți număra pe câteva degete, nu i-am putut reține… nu știu nici acum cine e unul, cine e celălalt. Așa că detaliile suplimentare despre viețile lor nu m-au încântat atât de mult cât istoria orașului și a tuturor celorlalți oameni din el.)

Recomand cartea. Merită. (Am găsit-o la Printre Cărți în 2022.)

⋆⋆⋆⋆