Rusia mea – Mihail Șișkin

14/2025. M-a prins tare, am citit-o într-o săptămână. 224 de pagini.

Este perspectiva unui scriitor rus autoexilat în Occident. E o carte tristă, pentru că vorbește despre o țară tristă, cu un trecut trist, un prezent trist și un viitor trist. Transmite totuși un licăr de speranță, căci – spune autorul – nu numai natura are legi ci și natura umană are legile ei, și într-un final ar trebui să se ridice deasupra barbarismului (oricât de lungă i-ar fi istoria în Rusia).

E scrisă bine. Din ea am înțeles mai bine de ce oamenii răi din Rusia o duc bine, în timp ce oamenii buni din Rusia o duc rău.

Când spune „Rusia mea” autorul vorbește de Rusia oamenilor de bine, cei care sunt rușinați de clanul criminal care conduce țara, care simt durere și suferință, care cer iertare ucrainenilor (chiar dacă ce fac ceilalți ruși acolo este de neiertat) și care speră că zilele în care Rusia va fi democratică se apropie.

Într-un mod fascinant și emoționant, autorul îmbină scene din istoria Rusiei, cu scene din istoria familiei lui. Un amestec rafinat de istorie, biografie și polemică. Dar orientat spre un scop: o operațiune specială pornită de „poet” (nu neapărat omul care scrie versuri, ci omul cuvintelor, omul cuvântului) împotriva țarului (criminalului de la Kremlin), cel din urmă urmând a fi oricum învins (dacă nu politic, tot va sfârși biologic…). Între timp însă misterul Rusiei trebuie înțeles, altfel istoria va merge din rău în mai rău.

Viitorul va răspunde la întrebarea: Se va juca în Rusia aceeași piesă de teatru, cu alți actori? Sau vor înțelege, în sfârșit, că au de jucat o altă piesă (una fără hoție, cu libertăți, drepturi și oameni de caracter).

Pe alocuri e concisă, pe alocuri detaliată, unele idei se repetă. Dar îți menține atenția. Mi-a plăcut. Recomand deplin. Să citești o descriere atât de lucidă a Rusiei, scrisă de un rus, e lucru mare. Un miracol. O licărire.