Robinson Crusoe – Daniel Defoe

Am găsit-o printre cărți. Când am fost mic am citit o versiune repovestită pentru copii, și am vrut să am în bibliotecă și cartea adevărată.

Este o carte a izolării.

Eroul ajunge pe o insulă pustie unde supraviețuiește 28 de ani înainte să își găsească drumul înapoi.

Daniel Defoe e omul care vrea mereu să facă ceva, nu poate să rămână pasiv, are o pasiune permanentă pentru îmbogățirea sufletului prin lectură și meditație și consideră că dragostea de viață triumfă asupra nenorocirilor. Era veșnic curios să afle cât mai multe lucruri cu putință, punea multe întrebări. Susține că n-a uitat nimic din ce a citit. Robinson, personajul, reflectă trăsături ale autorului.

E în mare parte o așezare pe hârtie a gândurilor pe care poate să le aibă un om care e despărțit de toți ceilalți oameni pentru multă multă vreme. Acțiunea, deși există, devine super plictisitoare pe alocuri. Și nu m-am simțit deloc vinovat să sar paragrafe întregi, pe motiv că nu mă interesa ce mânca personajul în fiecare zi sau dacă a plouat sau ba.

Cel mai mult cred că m-a amuzat momentul când dă cu ochii de alți oameni ajunși pe insulă, de fapt când dau ei cu ochii de el:

Au sărit în sus la auzul zgomotului, dar s-au înspăimântat de zece ori mai rău când m-au văzut, cu înfățișarea mea ciudată.

(pagina 249)

Mi-a plăcut constatarea lui la întoarcerea în lumea civilizată:

Aveam mai multe griji pe cap decât în insula mea tăcută, unde nu-mi trebuia nimic în afară de ceea ce aveam și nu aveam nimic în afară de ceea ce îmi trebuia.

(pagina 284)

Mi-a plăcut să urmăresc și aspectele religioase ale poveștii, pentru că apar des. Robinson pare a fi răzvrătit – pleacă de acasă fără să țină cont de sfaturile primite – urmărit mereu de probleme, care îi devin izvor de pocăință. Când problemele dispar, uită și el de hotărârile luate. Pe insulă, ține Biblia (recuperată din epava corabiei) și tutunul pe aceeași masă. Iar la final se compară cu Iov – după o viață de greutăți are belșug de toate.

O concluzie interesantă (pe care autorul o pune în gura personajului – lucru curajos pentru anii 1700):

Numai că în vremea din urmă și mai ales cât stătusem în insulă mă gândisem, din când în când, mai temeinic la religie și gândul de a trăi și a muri printre catolici mă făcea să regret că adoptasem credința papistașă și să socot că nu aceasta este cea mai bună credință pentru a muri în ea.

(pagina 285)